Istoricul Mănăstirii

a291

La poalele falnicilor Codri, într-un loc liniștit și pitoresc, unde încep izvoarele râulețului Cogâlnic, cu binecuvântarea Domnului, în sec. XVII a fost deschis un nou locaș sfânt – mănăstirea Hâncu cu hramul Sfânta Cuvioasa Parascheva, ocrotitoarea Moldovei.

Repere istorice

Mihalcea Hâncu – mare boier și dregător al Țării Moldovei și ctitor de mănăstire. Mănăstirea Hâncu, întemeiată în anul 1677 de către marele boier Mihalcea Hâncu, este una dintre cele mai vechi mănăstiri de pe teritoriul Moldovei dintre Prut și Nistru, după Vărzărești fondată în anul 1420 și Căpriana – în anul 1429. Prima mențiune a neamului Hânculeștilor în izvoarele medievale o găsim într-un document din anul 1528, din timpul domniei lui Petru Rareș, iar prima mențiune despre marele boier Mihalcea Hâncu se află în cronica lui Miron Costin, în legătură cu luptele lui Vasile Lupu (1634 –1653) purtate pentru domnie, domnul fiind sprijinit de către acesta[1]. Boierul este de origine din satul Secăreni, ținutul Lăpușna. A fost căsătorit de două ori, soțiile lui au purtat numele Marula și Anastasia, a avut, potrivit unor opinii, patru copii, conform materialelor documentare a avut șase copii, dintre care doi erau vitregi. A deținut rangurile de serdar de Orhei și Lăpușna, apărând ordinea și hotarele țăriide invaziile tărarilor și turcilor, de serdar, armaș al doilea, medelnicer, stolnic și mare-stolnic. A stăpânit moșii întinse în mai multe ținuturi ale Moldovei, care se întindeau de la Hâncești, mănăstirea Hâncu, Nisporeni, Valea Străisteni, Isăicani, și până sus, pe ambele maluri ale Prutului[2], inclusiv moșiile Ghețeoani, pe Bâc, lângă Chișinău, moșia Secăreni, ținutul Lăpușna, satul Mănești din ținutul Trotușului etc.

După  înlăturarea de la tronul Moldovei a lui Vasile Lupu  (1653), la domnie vine Gheorghe Ștefan. De frica acestuia, Mihalcea Hâncu fuge la turci, însă noul domn îl aduce în țară cu ajutorul pașalei de Silistria, îl iartă pentru că l-a susținut pe Vasile Lupu ți îl numește armaș al doilea.

În anii 1671-1672, Mihalcea Hâncu devine unul dintre cei mai cunoscuți boieri în toată Țara Moldovei și în statele vecine. În acești ani a avut loc răscoala din Orhei, Lăpușna și Soroca împotriva domnului Ghorghe Duca, din cauza impozitelor mari impuse locuitorilor și boierilor țării[3]. Răscoala a fost condusă de Mihalcea Hâncu, serdarul de Orhei, Apostol Durac, a fost mare-medelnicer, și clucerul din Soroca, Constantin. Răsculații se îndreptară spre capitala țării Iași și îl alungară din țară pe domnul Gheorghe Duca. Timp de două luni, decembrie 1671 – ianuarie 1672, capitala țării s-a aflat în mâinile răsculaților[4]. Unii dintre istorici susțin (fără dovezi convingătoare) că în aceste două luni Mihalcea Hâncu a fost domn al Moldovei.

Răscoala a fost înfrântă de către oștile turcești, Ghorghe Duca a fost restabilit la domnie, iar conducătorii răscoalei s-au refugiat în Polonia, unde au primit indigenatul polonez. Pentru participare la răscoală, domnul Ghoerghe Duca a confiscat moșiile lui Mihalcea Hâncu și l-a omorât pe fiul vitreg al acestuia – Doni. După mazilirea lui Gheoghe Duca, în 1672, Mihalcea Hâncu revine în țară, însă cade într-o altă năpastă. Noul domn, Constantin Cantacuzino, pentru a evita o altă răscoală, i-a adus să ierneze în țară pe tătarii din Bugeac, pentru a căror aprovizionare a impus locuitorilor țării, inclusiv boierilor, mari impozite. Lui Mihalcea Hâncu nu i-au ajuns 1000 lei pentru a achita impozitul și din această cauză a fost vândut în robie la turci. Este răscumpărat din captivitate de către fiul său Dumitrașcu. Numele lui Mihalcea Hâncu apare iarăși în documentele istorice din anul 1698, când marele boier alcătuiește testament în folosul fiului său Dumitrașcu. Participarea la răscola din 1671-1672 și alungarea domnului din țară i-a înveșnicit numele în zicala care s-a păstrat până în zilele noastre: ,,Domnul da, iar Hâncu ba”. Fiind robust și voinic, a dat naștere la încă o zicală: ,,Voinic de-al Hâncului”.

O altă faptă importantă săvârșităde către Mihalcea Hâncu a fost întemeierea, în anul 1677, a mănăstirii care astăzi îi poartă numele. Inițial, locașul monahal se numea Vladnic, după denumirea locului pe care a fost întemeiat. Potrivit unei legende, una dintre fiicele lui Mihalcea Hâncu, refuzând să se căsătorească cu persoana propusă de părinți, a fugit de acasă în codru și s-a rătăcit. La lacul Hânculeștilor a avut o viziune a Sfintei Cuvioasa Parascheva, care i-a arătat drumul spre o peșteră unde și-a găsit adăpost. Primăvara a fost descoperită de niște ciobani, care i-au anunțat pe părinții copilei. La peșteră a venit însuși tatăl ei, rugând-o să vină acasă, dar fiica i-a răspuns că nu va ieși din peșteră până când va auzi dangăt de clopot. Astfel, părintele i-a promis să întemeieze o mănăstire. Fiica s-a călugărit, și-a luat numele Parascheva, drept mulțumire Sfintei Cuvioasa Parascheva care i-a arătat drumul spre peșteră, devenind prima călugăriță și stareță a mănăstirii.

Potrivit unei legende, fiica lui Mihalcea Hâncu a fugit în pădure pentru a se salva de tătari și, rătăcindu-se, a avut o viziune a Sfintei Cuvioasa Parascheva, care i-a arătat drumul spre peșteră, unde s-a ascuns salvându-se și drept mulțumire l-a rugat pe părintele său să fondeze o mănăstire, s-a călugărit, luându-și numele Parascheva.

Mai există o opinie legată însă de evenimente istorice reale, emisă de cercetătorul A. Sava, potrivit căreia, Mihalcea Hâncu, nefiind în stare să achite impozitul impus de domnul Moldovei Constantin Cantacuzino, a fost vândut în robie la turci. Aflându-se în captivitate, Hâncu ar fi promis lui Dumnezeu să înalțe o mănăstire dacă îl va salva din robie. Fiind răscumpărat de către fiul său Dumitrașcu, Mihalcea Hâncu a îndeplinit promisiunea dată lui Dumnezeu și a întemeiat mănăstirea drept mulțumire pentru salvarea din robie. A. Sava menționează: ,,Faptul că s-a văzut scăpat din robia tătărească (turcească – n.n.), a avut desigur o puternică înrâurire asupra sufletului războinicului nostru. Așa a zămislit ideea de a face mănăstire”[5]. Vorbind de ,,robia tătărească”, A. Sava comite o greșeală, deoarece Mihalcea Hâncu a fost dus în captivitate la Roșiea, adică în Halici, care pe acele timpuri făcea parte din posesiunile otomane, mai fiin supranumită și Rusia Roșie (v. Istoria Românilor, vol. V, București, 2003, p. 285). A. Sava amintește de Roșiea ca de un sat pe care nu reușește să-l identifice, întrebându-se dacă nu cumva este vorba despre o localitate din împrejurimile Benderului sau din Bugeac (A. Sava, op.cit., p. 142). De aici apare și greșeala privind ,,robia tătărească”.

Schitul Hâncu (Vladnic) în anii 1677-1812

Întemeind schitul, Mihalcea Hâncu l-a înzestrat cu 1 040 desetine de pământ. La început schitul a fost de maici[6], dar din cauza invaziilor repetate ale tătarilor, pe la mijlocul sec. al XVIII, călugărițele au păsărit schitul, informațiile următoare despre situația și activitatea schitului Vladnic apărând abia in 1722, când un oarecare Teodoret Clucerescu hotărnicește părțile Hânculeștilor din moșia Pereni, în actul de hotărnicie fiind menționat ,,capul Vladnicului” și de trei ori ,,valea mănăstirii”[7], ceea ce permite cercetătorului A. Sava să confirme că ,,este vorba de mănăstirea Hâncului[8]” și că, vom adăuga aici, schitul exista.

Potrivit opiniei lui A. Zașciuk[9], urmașii lui Mihalcea Hâncu l-a rugat pe iermonahul de la mănăstirea Vărzărești, care se află nu departe de schitul Vladnic (Hâncu), să vină și să restabilească locașul. Sosind la schit, ieromonahul cu câțiva călugări repară biserica din nuiele și chiliile, împrejmuiește schitul cu un gard de lemn și astfel schitul de maici a fost transformat în schit de călugări.

La 4 iulie 1763 schitul exista, ceea ce se constată din cartea domnului Moldovei Grigore Ioan Callimachi voievod, prin care întărește mănăstirii Hâncului dania făcută de Mihalcea Hâncu și urmașii lui[10]. Este necesar să subliniem că aceasta era prima confirmare oficială de către domnul Moldovei a proprietății mănăstirii, or ea a avut loc abia peste 85 de ani de la întemeierea locașului, ceea ce era în defavoarea călugărilor și va contribui la pierderea moșiei.

Anumite documente arată că între anii 1763-1772 schitul a fost ars încă o dată de  către tătari. Faptul este confirmat de porunca dată de către boierii Țării Moldovei lui Constantin Rășcan biv-vel-paharnic și vel-serdar de Orhei ca să dea ajutor la reconstruirea schitului ,,fiindcă cel vechiu l-au ars nepriet(e)nii tătari
[11]. În acest document datat cu 31 martie 1772, schitul este numit pentru prima dată ,,a Hâncului” și nu Vladnic, cum era numit până la această dată. La 2 aprilie 1772, Divanul Moldovei a reconfirmat dreptul de proprietate a schitului asupra moșiei dăruite de către Mihalcea Hâncu, cartea fiind eliberată starețului schitului Hâncu, Sofronie[12].

Situația locașului monahal era precară, la schit aflându-se ,,numai trei-patru călugări”[13]. Urmașii lui Mihalcea Hâncu erau nevoiți să acorde sprijin material comunității monahalepotrivit posibilităților pe care le aveau, fapt confirmat de dania unui vad de moarăa Hânculeștilor din 20 martie 1781[14]. Din acest moment constatăm că schitul a primit ajutor de la Dumitrașcu, fiul lui Mihalcea Hâncu, apoi de la feciorii lui Dumitrașcu – Miron, Grogoraș și Nicolae – și, în sfârșit, copii și nepoții lui Miron Hâncu, urmând exemplul strămoșilor, dăruiesc schitului un ,,vad de moară”, numit Grebence ,,fiind aproape de schitul Vladnicul ce este în fundul Cogâlnicului”[15], donatorii considerându-se ,,scăpați”, adică sărăciți, și nu pot dărui schitului altceva decât vadul de moară rămas neîmpărțit.

Unul dintre feciorii lui Miron Hâncu, și anume Lupu Hâncu, a fost nevoit să împrumute bani de la vel-vornicul Ilie Catargiu, amanetându-și partea sa din moșia Pereni, dar, pentru că nu a fost în stare să restituie la timp datoria cu tot cu procente, a fost nevoit să dăruiască și parțial să vândămarelui-vornic Ilie Catargiu partea sa din moșia Perenilor prn actul de dăruire-vânzare din 15 iunie 1784[16]. Analiza acestui document arată clar că Lupu Hâncua inclus în așa-zisa ,,parte a sa”din moșia Pereni întreaga moșie a schitului Vladnic, împreună cu schitul și vadul de moară de pe Cogâlnic, încălcând astfel toate daniile făcute de Mihalcea Hâncu și urmașii lui schitului Vladnic. Vornicul Ilie Catargiu a întărit actul de dăruire și vânzare potrivit legilor și obiceiurilor țării. Inițial însă comunitatea monahală nu a avut nici o supărarea din partea lui Ilie Catargiu, continuând să stăpânească moșia.

În anul 1759 stareț al mănăstirii devine ieromonahul Iezechiil, moldovean de origine. El a reparat biserica de vară de lemn, care avea un iconostas aurit foarte frumos. Starețul a apelat după ajutor la domnul Moldovei Alexandru Moruzi. Din cererea acestuia constatăm că schitul a fost reconstruit cu ajutorul credincioșilor, că în el se aflau doar cățiva călugări, iar din cauza sărăciei și lipsei ajutorului, starețul Iezechiil, împreună cu soborul, îl roagă pe domn să le permită să-și aducă de peste hotarele țării 3-4 poslușnici, care să fie eliberați de bir și de alte dări, iar Alexandru Moruzi poruncește serdarilor de Orhei să satisfacă  rugămintea călugărilor[17] care îi scutesc de plata impozitelor și de toate dările[18].

Cum am menționat deja, schitul continua să-și stăpânească moșia. Vel-vornicul Ilie Catargiu a plecat în Rusia, devenind general în armata rusă, iar administratori ai moșiei Pereni au devenit consecutiv Ștefan Catargiu, apoi spătarul Panaiot Catargiu, boieri diin Cristești, care a început să strâmtoreze schitul pentru a-l de poseda de moșie. Prima judecată dintre schit și Panaiot Catargiu a avut loc la Divan în anul 1808, în Postul Crăciunului, schtiul reușind să-și apere atunci drepturile și averea. Pierzând judecata, Panaiot Catargiu a început să devasteze schitul, incendiind moara, spărgând iazul și amenințând să incendieze și schitul[19]. Chiar și după aceste acțiuni devastatoare, Vasian, starețul schitului, a încercat să aplaneze cu bunăvoință conflictul, invitându-l pe spătar, la 12 aprilie 1809, să vină la schit. Panaiot Catargiu a rămas însă neînduplecat și cu rătate împotriva călugărilor.

O nouă judecată a avut loc în luna decembrie 1809. Părțile aflate în litigiu și-au prezentat actele de proprietate asupra moșiei. Examinând actele, că dania lui Mihalcea Hâncu ,,văzându-se neiscălită și neîncredințată de nime, judecata nici un temeiu n-au putut pune pe dânsa, socotindu o întocma ca o hârtie albă și nescrisă, de vreme ce nu să vede pusă nici într-o lucrare (neconfirmată de domn sau divan – n.n.) în trecere de optzeci și cinci de ani”[20]. În același timp timp, Divanul a constatat că ,,schit a Hâncului, împreună cu moșia Perenii încă în anul 1784 a trecut sub danie și cu vânzare de la Lupu Hâncul, în stăpânirea excelenței sale, gheneralului (Ilie Catargiu – n.n.)[21]. Sentința Divanului a fost următoarea: ,,Drept aceea… Ilie Catargiu să stăpânească schitul Hâncu împreună cu moșia Perenii ce o are de la Hâncul (Lupu – n.n.) în pace și nesupărat mai mult despre nacealnicul și călugării de la schitul Vladnicul”[22]. Actele mănăstirii au fost oprite la Divan ,, ca niște scrisori fără putere”[23]. În consecință mănăstirea a pierdut moșia.

Sentința Divanului totuși nu a fost definitivă și irevocabilă, lăsându-i-se schitului Hâncu posibilitatea de a apela în ultima instanță judiciară către senatorii ruși S. Kușnikov și V. I. Krasno-Milașevici, care, consecutiv, în anii 1808-1810, 1810-1812, în toiul războiului ruso-turc din anii 1806-1812, au deținut postul de președinte al divanurilor Moldovei și Țării Românești, cărora țarul rus Alexandru I le-a acordat prerogativa de instanță judiciară supremă, având dreptul de a aproba sau  respinge sentințele divanurilor[24]. Călugării au adresat o jalobă senatorului S. Kușnikov, iar acesta le-a luat apărarea,[25] deoarece o trăsătură specifică și distinctă a politicii promovate de către autoritățile țariste în Principate era susținerea de toate căile a clerului ortodox, în care vedea un sprijin de nădejde în realizarea intereselor sale imperiale de cucerire de noi teritorii.

La cererea lui S. Kușnikov, Divanul a fost nevoit să-și anuleze propria sentință, adoptată la 14 decembrie 1809, în favoarea generalului Ilie Catargiu și să stabilească data unei noi judecăți ,,la Sfântul Dimitrie”, dar care, din cauze necunoscute, nu a avut loc. La 16/28 mai 1812, adică în luna când urma să aibă loc o nouă judecată între schit și vechiul Panaiot Catargiu, a fost semnat Tratatul de pace de la București, potrivit căruia teritoriul dintre Prut și Nistru, pe care era situat și schitul Hâncu, a fost anexat de către Rusia țaristă. Diavnul Moldovei fiind lipsit de dreptul de a administra acest teritoriu, numit de către guvernanții de la Sankt Petersburg Basarabia, litigiul dintre schit și Panaiot Catargiu rămâne a fi soluționat ulterior de către autoritățile țariste.

Mănăstirea Hâncu sub dominația țaristă 1812-1918

La sfârșitul sec. XVIII – începutul sec. XIX, comunitatea monahală de la mănăstirea Hâncu ducea un mod de viață mixt, adică cea mai mare parte a călugărilor trăiau în comun, cu gospodărie comună, fără proprietate privată, lucrau împreună pentru întreținerea mănăstirii și a comunității monahale, participau împreună la slujbele religioase și luau masa în comun la trapeza mănăstirii. O altă parte, mai mică, de călugări aveau chilii și gospodării proprii, își dobândeau singuri mijloace de existență și îndeplineau foarte puține sau chiar nu îndeplineau nici o ascultare față de mănăstire, încălcau grav regulile vieții monahale, însă luau masa la trapeza comună a mănăstirii. Acest fapt provoca mari conflicte la mănăstire. Dar dartorită eforturilor depuse de către mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni și de către succesorul acestuia, arhiepiscopul Dimitrie (Sulima), către sfărșitul celui de-al treilea deceniu al sec. XIX, toate mănăstirile de călugări din Basarabia au fost trecute la modul de viață în comun, prima dintre acestea fiind chiar mănăstirea Hâncu.

Până în anul 1816 acest locaș monahal avea rangul de schit, gospodăria fiiind neînseamnată și numărul fraților călugări mic. Însă către mijlocul celui de al doilea deceniu al sec. XIX, numărul călugărilor a crescut considerabil. Potrivit condicii din anul 1817, în lăcaș se aflau 38 de călugări[26]. Dar potrivit altor mărturii documentare, la sfârșitul anului 1814, în schitul Hâncu locuiau 55 de călugări, dintre care 40 aveau trai comun, iar 15 călugări aceau gospodărie proprie[27].  Se întărise și gospodăria schitului, care dispunea de un important număr de vite mari cornute, , cai, ovine, de o stupină, moară de apă, unelte de muncă[28], ceea ce a permis conducerii eparhiale să înalțe, în anul 1816, schitul Hâncu la rangul de mănăstire. Data exactă a transformării schitului în mănăstire nu se cunoaște, dar, potrivit informațiilor documentare, evenimentul s-ar fi produs între 13 februarie și 12 august 1816[29].

În perioada de ocupație țaristă 1812-1918, mănăstirea Hâncu, ca și celelalte mănăstiri basarabene, era considerată, în cadrul Biserici Ruse, în afara statelor, nu primea subveniții de la stat, iar comunitatea monahală nu avea dreptul să-și aleagă starețul din rândurile călugărilor mănăstirii, acesta fiind numit de către conducereea eparhială rusă.

Pentru redobândirea moșiei pierdute a fost preluat procesul judiciar, care a durat încă 57 de ani, timp în care proprietari ai moșiei Pereni, prin schimb de moșii și vânzări, au fost moșierul Iordache Tomuleț, apoi iarăși Panaiot Catargiu, generalul rus Iakov Ceremisinov, soția acestui general, doamna Schnell, mic-burghezul Minkov și copii acestuia, Alexei și Dimitrie. Au avut loc mai multe procese la Judecătoria ținutului Orhei, la Judecătoria civilă regională a Basarabiei, la Consiliul Suprem al Basarabiei, însă de fiecare dată sentințele judecătoriei au fost în defavoarea mănăstirii.

Pierzăndu-și moșia, locașul monahal se afla mereu sub pericolul lichidării. Dar, în anul 1835, când proprietar al moșiei Pereni deveni generalul rus Iakov Ceremisinov, acesta, din intenții de binefacere, dorind să salveze locașul monahal de la lichidare și pentru a pune capăt procesului judiciar, dăruiește comunității monahale de la Hâncu 150 desetine de pământ, actul de dăruire fiind întărit la Judecătoria ținutului Orhei[30]. Însă la cererea Sfântului Sinod procesul judiciar a fost preluat și a continuat până în anul 1866, când a avut loc ultima judecată la Senatul din Petersburg. Potrivit deciziei acestuia, mănăstirea a pierdut moșia, cu excepția celor 150 desetine de pământ dăruite de generalul Ceremisinov, deoarece legile rusești prevedeau că ,,litigiul finalizat cu înțelegere de pace este considerat rezolvat pentru totdeauna și deci părțile aflate în conflict care au început înțelegerea de împăcare și moștenirii acestora nu mai pot să reia litigiul”[31], hotărârea fiind devenită și irevocabilă.

Astfel, datorită donației generalului Iakov Ceremisinov, mănăstirea Hâncu a intrat în posesia celor 150 desetine de pământ, fiind înlăturat pericolul lichidării. Pe actul de hotărnicie a acestui teren din 28 aprilie 1837, care conținea și planul cadastral, citim următoarea inscripție: ,,Planul pământului jertfit de către Domnul General de Artilerie Iakov Iakovlevici Ceremisinov mănăstirii Hâncu cu hramul Sfânta Parascheva, care cuprinde în întregime 150 de desetine, două mii trei sute două zeci și patru de stânjeni pătrați – pământ care este hotărnicit din componența moșiei Pereni, la 28 martie 1837. Categoriile de pământ: livada de lângă mănăstire – 21 desetine 2 140 stânjeni; pădure – 85 desetine 2 132 stânjeni; poiene – 42 desetine; iazuri, râulețul Cogâlnic și pârâul Ternușa – 1 desetină 452 stânjeni, iar în total general 150 desetine 2 324 stânjeni”[32].

Odată cu primirea pământului, locașul monahal a intrat într-o perioadă de prosperitate. În urma unor noi donații și cumpărrări, moșia mănăstirii a screscut de la 150 până la 633 desetine (circa 690,5 ha) în anul 1918. S-a majorat și suprafața terenului arabil. Principalele ramuri ale gospodăriei locașului monahal erau fitotehnia (cultivarea plantelor de câmp, a pomilor și a viței-de-vie), creșterea animalelor și albinelor, pomicultura, viticultura și legumicultura. Erau cultivate plante cerealiere, leguminoase, legume, cânepă, zarzavaturi. Mănăstirea avea cinci livezi cu suprafața de 31,5 desetine, dintre care patru erau anual date în arendă, iar de a cincea se folosea comunitatea monahală.

O altă ramură importantă era viticultura. Mănăstirea dispunea de cinci loturi de vie cu o suprafață totală de 11,4 desetine (12,42 ha). Era produsă o mare cantitate de vin, din care aproximativ a treia parte era vândută, aducând locașului importante venituri. Parțial vinul era utilizat și în alimentația călugărilor și zilierilor, la oficiera serviciului divin și alte ierurgii creștine, la hram, când mănăstirea era vizitată de ctitori, donatori și de un mare număr de credincioși.

Agrotehnica aplicată în gospodăria mănăstirii prezenta un grad de eficiență mai înalt decât în gospodăriile țărănești. Locașul era situat la izvoarele râului Cogâlnic, a avut între 4 și 7 desetine de iazuri, existând condiții prielnice pentru irigare. Terenul era terasat. Erau irigate livada din preajma mănăstirii, legumele și zarzavaturile. Mănăstirea dispunea de vehicole si unelte agricole caracteristice epocii.

Dezvoltată era și zootehnica. Localul avea vaci, boi, buhai, cai, oi, capre, porci, asini și o prisacă. Numărul vitelor mari cornute a variat între 54 și 165 de capre, al cailor – între 8 și 25 capete, numărul ovinelor în cei mai mulți ani trecea peste o mie, iar numărul porcilor a variat între 11 și 121 capete. O parte din produsele agricole și un număr de animale erau vândute, iar altă parte erau sacrificate pentru consumul intern. Pelicelele și lâna obținută de la oi era utilizată pentru confecționarea îmbrăcămintei și încălțămintei fraților călugări.  De la prisacă mănăstirea obținea miere și ceară. Inițial, gospodăria mănăstirii era de tip natural. Aproape toate cele necesare pentru viața și activitatea comunității monahale se producea în propria gospodărie, cu excepția unor obiecte de cult și meșteșugărești, dar odată cu întărirea gospodăriei, o parte din producția agricolă și un anumit număr de vite erau comercializate.

Odată cu consolidarea mănăstirii Hâncu în a doua jumătate a sec. XIX a început și creșterea veniturilor și cheltuielilor anuale. Media venitului anual s-a majorat de la 4 000 la 7 000, apoi la 11 000 de ruble, iar sumele depuse la bancă au crescut de la 1 000 până la 16 000 de ruble. Au crescut și excedentele bugetare până la 15 200 de ruble[33]. Sursele principale de obținere a veniturilor erau vinderea lemnului de pădure, a produselor agricole, în deosebi a vinului, a vitelor, darea în arendă a bunurilor mănăstirești (metocul din Chișinău și cele patru livezi), vinderea lumânărilor, cana milei, chetele, dobânda obținută de la capitalul depus în bancă, jertfele și donațiile făcute din partea persoanelor particulare. Cea mai mare parte a veniturilor era utilizată pentru întreținerea comunității monahale, construirea, reparația și împodobirea bisericilor, chiliilor și altor construcții gospodărești, pentru procurarea pământului, sădirea viilor și livezilor, procurarea lumânărilor etc.

Autoritățile ruse au scutit clerul și mănăstirile de plata impozitelor, de dări și prestații. La cererea conducerii eparhiale, mănăstirea Hâncu  plătea anual anumite sume pentru întreținerea casei arhierești, a Seminarului Teologic din Chișinău, a școlii eparhiale de fete, pentru redeschiderea tipografiei eparhiale, pentru răniți, orfani, dar unele sume aveau destinație militară, în legătură cu înarmarea și participarea Rusiei la Pimul Război Mondial.

Vechile zidiri monahale

Activitatea spirituală din orice mănăstire este indisolubil legată de biserice. Până în anul 1835, când a fost înălțată prima bisercă de piatră, la mănăstirea Hâncu au fost construite cinci biserici de lemn, care fie că erau arse de tătari, fie că se deteriorau. Ultima biserică de lemn a fost construită în anul 1801, când în funcția de stareț a mănăstirii era ieromonahul Iezechiil. Biserica era de vară, avea un iconostas foarte frumos, aurit și, cum va menționa mai târziu starețul Dosoftei (în schimă Dorotei – n.n.),  ,,putea să reziste până la o sută de ani, datorită iscusinței cu care a fost lucrat și trăiniciei lui”[34], era înzestrată și împodobită cu cărțile și obiectele necesare oficierii serviciului divin și săvârșirii altor ritualuri creștine, toate acestea fiind înscrise în condica mănăstirii Hâncu din anul 1817[35].

Treptat, biserica de lemn înălțată în 1801 a început să se deterioreze, și din această cauză, în anii 1833-1835, în timpul stăreției schimonahului Dorotei (Dosoftei), a fost construită o nouă bisercă de vară din patră, în care a fost strămutat iconostasul din bisercia de lemn. Bisercia nouă avea un singur pristol, consacrat Sfintei Cuvioasa Parascheva, și a fost sfințită de către arhiepiscopul Dimitrie (Sulima) la 12 octombrie 1835. Dar mănăstirea nu avea și nici nu avut biserică de iarnă. În timpul stăreției aceluiași stareț Dosoftei, în anii 1839-1841 la mănăstire a fost construit un palat în stil clasic, cu fațadă în stil doric, cu trei frontoane, cornișe, medalioane, coloane și pilaștri, arcade și galerii. În acest palat se aflau: în centru – biserica de iarnă, cu un pristol cu hramul Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trapeza comună, arhondaricul (hotelul) care cuprindea patru odăi, stăreția, 13 chilii pentru călugări și un depozit. Biserica de iarnă și întregul palat au fost sfințite de către arhiepiscopul Dimitrie (Sulima) la 25 august 1841. În preajma palatului se afla o fântână arteziană, construită în anul 1835.

Biserica de vară de piatră și palatul s-au construit din contul veniturilor mănăstirii, dar mai ales cu ajutorul ofrandelor adunate cu condica de milostenii de la locuitorii satelor basrabene, care au donat mănăstirii zeci de mii de ruble, câteva mii de vite mari și mici cornute, mari cantități de cereale, peste cinci sute metri de pânză și importante cantități de ceară[36].

În bisericile mănăstirii, de la fondarea lor și până în anii păstoriei arhiepiscopului Pavel (Piotr Lebedev, 1871-1882 – n.n.), serviciul divin era oficiat în limba română. Numai odată cu promovarea de către țarimul rus a unei politici de rusificare si deznaționalizare a locurilor basarabiei, drept expresie a acestui curs politic fiind și numirea menționatului arhiereu în postul de întîistătător al Bisericii din Basarabia, serviciul divin din mănăstirea Hâncu, ca și în celelalte mănăstiri din Basarabia, a început să fie oficiat în două limbi – română și slavonă. Dar chiar și în  acele timpuri grele limba română a rămas dominantă în viața majorității locașurilor monahale, inclusiv la mănăstirea Hâncu.

     În anii 1844, 1902 și 1905 mănăstirea avea următoarele acareturi: biserica de vară, palatul stăreției, în care se aflau biserica de iarnă, chiliile starețului, patru chilii pentru călugări, bufetul și trapeza, iar sub palat un beci mare pentru păstrarea vinului; 9 corpuri de casă secundare, construite din chirpici, acoperite cu șindrilă, în care se aflau 44 de chilii pentru călugări, bucătăria, brutăria, prescurăria, temporar școala mănăstirească și apartamentul învățătorului; un hambar din scânduri pentru păstrarea grăunțoaselor, grajduri, două sâsâiace pentru păstrarea știuleților de porumb, șase șoproane în care se aflau dogăria, rotăria, echipajele, carele, căruțele, săniile, două beciuri pentru păstrarea produselor alimentare, două mori de apă și una de vânt, un metoc în orașul Chișinău. În anii 1907 și 1913 au fost construite două corpuri de casă cu 12 și respectiv – 24 de chilii[37]. Blocul de chilii, construit în anul 1913, s-a păstrat până astăzi, însă în urma reconstrucțiilor, a rămas numai cu 20 de chilii.

Metocul mănăstirii Hâncu

Începând cu anul 1821, mănăstirea Hâncu devine proprietara unui metoc, dăruit de locuitoarea orașului Chișinău Eufrosinia Sprâncenoaie[38]. În anul 1836, în locul caselor de lemn învechite, mănăstirea a construit trei case de piatră. Metocul era dat anual în arendă, aducând locașului monahal anumite venituri. În anul 1938 costul acestui metoc a fost evaluat la 200 000 de lei și era dat în arendă la prețul de 47 000 lei anual[39]. Ultima mențiune a acestui metoc ca proprietate a mănăstirii Hâncu o găsim la 8 decembrie 1943. Odată cu ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în anul 1940, informațiile despre acest metoc dispar, astfel mănăstirea Hâncu încetează să mai stăpânească metocul, care a fost luat de către autoritățile sovietice.

Școala mănăstirii Hâncu

Între anii 1876-1888, la mănăstirea Hâncu a funcționat o școală pregătitoare pentru copii orfani ai clericilor, nobililor și țăranilor din satele din împrejurimi, pentru care locașul primea anual de la autoritățile eparhiale o subvenție de 200 de ruble. Această școală, cu predarea tuturor obiectelor de studiu strict în limba rusă, a fost înființată în cadrul procesului întemeierii școlilor de pe lângă celelalte mănăstiri basarabene, inițiator fiind arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului Pavel. Vârsta copiilor orfani era cuprinsă între 6 și 10 ani, numărul elevilor de la mănăstirea Hâncu varia de la 6 până la 11, fiind cunoscut și numele învățătorului – Trifan[40]. Școala era întreținută de către mănăstire si era fără azil. Elevii studiau: religia, limba rusă, aritmetica, scrierea și cântatul bisercicesc, fiind pregătiți pentru a-și continua studiile în școlile duhovnicești. Din cauza contingentului mic de copii și a lipsei internatului, școala a fost închisă în anul 1888, la indicația arhiepiscopului Serghie.

Întemeierea școlii de la mănăstirea Hâncu, ca și a celorlalte școli mănăstirești, nu poate fi apreciată în mod univoc, cum au pocedat ideologii țariști orodocși, care au evidențiat numai aspectele pozitive, considerându-le o mare binefacere pentru locuitorii din satele din jurul mănăstirilor și subliniind ,,grija” arhiepiscopului Pavel ,,de luminarea spiritual-religioasă a poporului”[41]. Într-adevăr, aceste școli aveau un rol benefic, deoarece ofereau copiilor orfani azil (nu toate școlile), întreținere, creându-le perspectiva continuării studiilor în școlile duhovnicești, la Seminarul Teologic din Chișinău și la diverse universități din Imperiul Rus. Astfel, școlile contribuiau la răspândirea științei de carte în rândurile locuitorilor autohtoni din Basarabia, copiii fiind educați în spirit creștin ortodox.

Dar este necesar să evidențiem și aspectele negative și scopurile urmărite de către autoritățile țariste în legătură cu înființarea acestor școli, în care toate obiectele de studiu erau predate numai în limba rusă, limba română fiind exclusă cu desăvârșire din procesul de învățământ. Astfel, aceste școli se transformau din instituții de învățământ într-un instrument de rusificare a copiilor.

Mănăstirea Hâncu în perioada interbelică

După anul 1918, bunăztarea mănăstirii Hâncu a fost influențată negativ de reforma agrară din Basarabia și de introducerea plății unor impozite de stat, județ și comună. Reforma agrară a reprezentat un eveniment progresist și avea o mare importanță socială pentru țărănimea basarabeană. În scopul satisfacerii necesităților stingente ale țăranilor, au fost expropriate pământurile mănăstirești, fiecărei mănăstiri fiindu-i lăsate doar câte 50 ha teren arabil, vii și livezi, iar ulterior și iazurile. Astfel, din moșia mănăstirii Hâncu au fost expropriate 589 ha de teren arabil și pădure, locașului monahal rămânându-i doar 101 ha de pământ[42]. Exproprierea era înfăptuită cu plată din partea statului român, prețul uneui hectar de teren arabil fiind apreciat la 727 de lei, iar a unui hectar de pădure – 950 și era realizată în titluri de rentă amortizabilă în decurs de 40 de ani, cu o dobândă anuală de 5%. Așadar, pentru pământul expropriat mănăstirea Hâncu a primit peste o jumătate de milion de lei, la care trebuie adăugată dobânda anuală de circa 25 000 lei.

Declinul economic al mănăstirii a fost de scurtă durată. Datorită muncii depuse de comunitatea monahală, sumei mari primite de la stat pentru pământul expropriat, sumelor anuale primite de la bancă sub formă de dobândă, acorsării de către stat a unui mare lot de pădure în uzufruct, sumelor încasate anual de la arendașii metocului din Chișinău, vânzării unor mari cantități de fructe și vin, donațiilor din partea unor persoane particulare, banilor adunați cu condica de ofrande și micșorării impozitelor plătite către stat, județ și comună, situația economică a locașului monahal s-a îmbunătățit destul de repede, iar spre mijlocul perioadei interbelice a devenit cu adevărat prosperă.

Suprafața terenului stăpâni de mănăstire s-a dublat, majorându-se de la 101 până la 22 ha, inclusiv pădure proprie și în uzufruct,  vin, livadă, fânărie, arie, grădină de zarzavaturi și un parc pitoresc cu suprafața de 15 ha. Mănăstirea avea cinci mașini agricole (tractoare, cositoare, adunătoare), tei mori – două de apă și una cu abur, cumpărată în anul 1919 la prețul de 30 000 de ruble[43], un teasc de metal, trei mașini de stropit via, o mașină de zdrobit struguri, 1 pluguri, 4 care pentru boi cu osii de fier, mașini de cusut îmbrăcăminte și încălțăminte, un număr mare de vite mari și vite mici cornute, cai, porci, prisacă, ateliere meșteșugărești (butnărie, rotărie, tâmplărie), sâsâiace, 7 grajduri. Toți călugării locuiau în chilii din piatră și cărămidă.

Au crescut veniturile, dar și cheltuielile. Anii bugetari erau încheiați cu excedente bugetare. Anumite sume erau depuse la bancă. Impozitele către stat, județ și comună s-au micșorat de tei ori, s-au micșorat și sumele plătite pentru întreținerea conducerii eparhiale. Mănăstirea avea și un fons de binefaceri, contribuind la întreținerea ospiciului de bătrâni, a școlii eparhiale, a școlii de cântăreți, a episcopului de Ismail, a Societății Bisericești de Istorie și Arheologie din Chișinău etc[44]. Spre sfârșitul perioadei interbelice mănăstirea Hâncu se afla într-o perioadaă de prosperitate.

La începutul perioadei interbelice, stareții mănăstirilor basarabene, inclusiv cel de la mănăstirea Hâncu, a participat la elaborarea Statului Organic al Bisericii Române, în legătură cu reorganizarea generală a întregii biserici. În zilele de 7-13 martie 1921 și-a desfășurat lucrările Congresul Extraordinar al Bisericii din Basarabia, iar la 1 martie 1924, la mănăstirea Căpriana a avut loc adunarea generală a stareților mănăstirilor, la care au participat și starețul mănăstirii Hâncu, arhimandritul Domețian (Hodoroga), conducând corul în timpul oficierii Sfintei Liturghii[45]. La ambele întruniri a fost luat în dezbatere compartimentul din Statul Orgnic consacrat mănăstirilor în care au fost operate modificări.

Potrivit Statului Organic, m ănăstirile basarabene și-au recăpătat dreptul de a-și alege stareții și starețile din rândurile călugărilor și călugărițelor în conformitate cu vechile legi și tradiții monahale[46]. Acum mănăstirile nu mai erau supravegheate de protopopii numiți de către conducerea eparhială alogenă, ci de un exarh ales la adunarea stareților mănăstirilor. În unele cazuri mănăstirile erau subvenționate de către stat, în deosebi pentru efectuarea reparațiilor.

Locașul monahal a fost grav afectat după ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940. S-au păstrat foarte puține informații despre starea locașului monahal în perioada de ocupație sovietică 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941. Dar avem destule mărturii documentare care arată că după retragerea armatei sovietice din Basarabia mănăstirea Hâncu a rămas devastată. Au fost luate de bolșevici toate vitele mănăstirii: 16 boi, 7 cai și 230 de ovine[47]. A fost devastată moara. Mănăstirea a pierdut titluri de rentă de împroprietărire depuse la bancă în sumă de 404 900 de lei[48]. Totul trebuia reluat. Restabilirea gospodăriei mănăstirii Hâncu, ca și a gospodăriilor celorlalte mănăstiri, era imposibilă fără ajutor din partea statului român, care în condițiile de război a acordat locașurilor monahale o subvenție în sumă totală de 1 400 000 de lei, mănăstirii Hâncu revenindu-i 70 000 de lei[49]. Acest locaș monahal a mai primit ajutor de la statul român în sumă de 160 000 de lei pentru repararea palatului stăreției, deteriorat de cutremurul din 1940[50]. Reparația a fost de un înalt nivel calitativ, deoarece acest palat se află și astăzi într-o stare bună, rezistând tuturor calamităților naturale care au avut loc după cutremurul respectiv.

Treptat, mănăstirea a început iarăși să-și restabilească gospodăria. A reintrat în posesia pământului stăpânit până la război. Erau produse importante cantități de cereale, leguminoase, legume, fructe, vin. Anii bugetari erau încheiați cu excedente bugetare tot mai mari, incluziv cu fonduri de deschidere de credite și de rezervă, pentru ajutoare medicale, culturale și de binefacere. Funcționau moara cu abur, oloinița. În gospodărie era o batoză, un trior, 9 pluguri, care, căruțe, ateliere meșteșugărești, magazii, grajduri, vite mari cornute, cai și posci, s-au dublat numărul ovinelor și stupilor: de la 40 la 80. În anul 1942 a avut loc verificarea și evaluarea a întregii averi mobile și imobile a locașului monahal, a cărora valoare era estimată la 15 000 000 de lei[51].

Comuniatatea monahală plătea impozite către stat, jeduț și comună, însă ele erau mici, variind între 3,5 – 4,5% din veniturile anuale[52], incluziv pentru întreținerea Consiliului eparhial, iar din fonsul cultural și de binefacere se trasferau sume pentru întreținerea orfelinatelor, subvenționarea revistei Luminătorul și susținea Camănul cultural din Vărzărești. Astfel, prin munca depusă de frăția monahală, dar și cu ajutorul primit din partea statului român, mănăstirea Hâncu în anii de război 1941-1944 și-a restabilit gospodăria, dispunea de resursele necesare pentru întrținerea comunității onahale și achitarea impozitelor către stat, județ și comună și a plăților către conducerea eparhială, realizând și anumite acțiuni de binefacere.

Dar tăvălugul războiuliu s-a rostogolit iarăși asupra locașului monahal. În lunile ianuarie-martie 1944, în Codrii din centrul Basarabiei, unde este situată și mănăstirea Hâncu, au început să apară tot mai mulți parașutiști și partizani sovietici. Odată cu venirea lor, starețul mănăstirii Hâncu protosinghelul Iachint, împreună cu câțiva călugări călugări și frați de ascultare s-au refugiat în România, evacuând cu ei și o mică parte din averea mănăstirii: veșminte preoțești, vase și alte obiecte de cult din argintărie[53], dar toate aceste obiecte au fost transmise de către autoritățile române autorităților sovietice în confirmare cu stipulațiile armistițiului sovieto-român[54]. Cu regret, obiectele restituite nu au mai ajuns la mănăstire. Astfel, toate afirmațiile autorilor sovietici despre prădarea mănăstirilor basarabene, inclusiv a mănăstirii Hâncu, de către români sunt false și nefondate.

Mănăstirea Hâncu în perioada sovietică (1944-1990)

Începând cu anul 1945, mănăstirea Hâncu, ca și celelalte mănăstiri , a fost impusă so plătească statului impozite bănești și în natură, impozite pe venit de la toate ramurile gospodărești: teren arabil vii, livezi, vânățuti, vitărit, să achite asigurarea edificiilor mănăstirești, să predea statului în natură: pâine, floarea-soarelui, carne, lapte, ouă și lână etc. Chiar de la început au izbucnit conflicte între mănăstire și autoritățile sovietice locale, care au trecut la deposedarea locașului monahal de terenuri agricole, vite. Sovieticii au luat toată roadă din livadă, deși legislația în vigoare interzicea acapararea averilor mănăstirești. Siprafața terenului stăpânit de mănăstirea Hâncu s-a micșorat de la 165,5 ha, în anul 1945, până la 33,6 ha, în anul 1947, iar suprafața terenului cultivat s-a micșorat, respectiv, de la 32,7 până la 14,9 ha[55].

În anii 1948-1949, a început colectivizarea gospodăriei sătești și autoritățile sovietice au purces la lichidarea locașurilor monahale. A început subminarea intenționată și bineorganizată a mănăstirilor, cărora nu li se eliberau materiale de construcție pentru repararea edificiilor mănăstirești, aceste materiale lipsind în rețeaua comercială[56]. Terenurile agricole ale mănăstirilor, care erau înconjurate de terenuri ce aparțineau colhozurilor, erau schimbate cu terenuri de calitate inferioară. A fost interzisă primirea în mănăstiri a minorilor[57]. Tinerii erau scoși din mănăstiri și mobilizați în armată, trimiși la diferite școli, la fabrici și uzine. Contingentul monahal se micșora, comunitățile monahale nu erau completate cu alți călugări, o parte dintre viețuitorii mănăstirilor îmbătrâneau, devenind inapți de muncă sau bolnavi, nu ajungea brațe de muncă pentru lucrarea pământului, o parte a terenului rămânând astfel nelucrat[58], din care cauză mănăstirile erau noviote să cedeze colhozului în mod voluntar.

Totodată, aceleași autorități sovietice, pentru a îndreptăți lichidarea locașurilor monahale, le învinuaiu că nu repară și nu utilizează în întregime clădirile mănăstirești, că nu lucreză pământul sau lucrează rău, că mănăstirile prezintă focare de boli infecțioase, iar călugării degradrează și duc un mod de viață amoral, toate aceste învinuiri fiind scornite în mod inteționat.

În anii de foamete 1946-1947, comunitatea monahală d ela Hâncu a înfruntat mari greutăți, au avut loc decese de foame ale călugărilor, iar solicitările de acordare a ajutorului au fost respinse. Totuși, în pofida tuturor greutăților, în anii 1948-1949 mănăstirea Hâncu a început iarăși să-și restabilească gospodăria. În acești ani de foamete a crescut numărul călugărilor, care varia între 38-41 de frați, majoritatea absolută fiind apți de muncă. Era lucrat întreg pământul arabil, via și livada, erau obținute recolte mari, a crescut numărul de vite mari și mici cornute, a cailor, porcilor, păsărilor și stupilor. Mănăstirea dispunea de vite de muncă și inventar agricol necesra, având chiar și o batoză[59].

Pentru a stopa procesul restabilirii gospodăriei mănăstirești, autoritățile sovietice au recurs la și o mai mare impozitare. În anii 1949-1950 impozitul bănesc impus mănăstirii Hâncu alcătuia 54% din venitul anual[60], însă în afara acestui impozit, mănăstirea mai trebuia să predea statului mari cantități de cereale, floarea-soarelui, carne, lapte, ouă, lână etc., ceea ce înseamnă o împovărare peste măsură, mănăstirea avea restanțe la achitarea impozitului din anul 1949. Spre mijlocul verii anului 1950 situația a devenit catastrofală. Banii în casiera mănăstirii lipseau, impozitele nu puteau fi achitate în terminalele stabilite, iar organele financiare puteau sechestra în orice moment averea mănăstirii în contul achitării impozitului[61].

În asemenea circumstanțe, comunitatea mănahală de la mănăstirea Hâncu a solicitat episcopului eparhial Nektarie să închidă mănăstirea, iar frații călugări să fie transferați la mănăstirea Hârbovăț. Cererea a fost aprobată de către episcop și susținută tot atunci de autoritățile sovietice. În luna august 1950 a fost efectuată în inventarierea averii mănăstirii[62], iar după adunarea recoltei călugării au fost transferați la mănăstirea Hârbovăț. Astfel, în anul 1950 mănăstirea Hâncu a fost lichidată[63]. Deci putem concluziona că anume supraîmpovărarea cu impozite de către autoritățile sovietice au constituit singura cauză ce a dus la luchidarea mănăstirii Hâncu.

Edificiile mănăstirii au fost transmise Consiliului Central Unioinal al Sindicatelor din Uniunea Sovietică și în sediul mănăstirii a fost deschisă Casa de odihnă nr. 14 din satul Ciuciuleni, raionul Strășeni. În anul 1956 această casă de odihnă a fost trecută în subordinea Ministerului Ocrotirii Sănătății din RSS Moldovenească și transformată în bază de odihnă pentru studenții și angajații Instantului de Medicină din Chișinău. Inițial biserica de vară cu hramul Sfânta Cuvioasa Parascheva a fost transformată în depozit, iar apoi în club. În 195, complexul monastic a fost transmis în mod gratuit Institutului de Medicină, aici fiind creat un centru de producție și un câmp experimental de plante medicinale pentru practica de producție.

Renașterea mănăstirii Hâncu

În anul 1990, la cererea credincioșilor din împrejurimi mănăstirea Hâncu a fost reactivă ca locaș de călugări. Guvernul Republicii Moldova a adoptat un șir de hotărâri prin care obliga Ministerul Ocrotirii Sănătății să transmită ansamblul monastic de la Hâncu eparhiei Chișinăului și a Moldovei. Astfel, a reînceput activitatea locașului. Dar despre activitatea acestor călugări nu se cunoaște aproape nimic. În lunile iulie-august 1992, comunitatea de călugări a fost desființată.

Cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Vladimir, mitropolit al Chișinăului și al Întregii Moldove, ieromonahul Petru (Valeriu Musteață) a fost numit duhovnic al mănăstirii Hâncu. Ulterior părintele Petru a fost înălțat la rangul de arhimandrit, apoi de episcop de Hâncu și vicar al Mitropoliei Moldovei, cu reședința la mănăstirea Hâncu. Tot la această mănăstire a venit și Zinaida Cazacu, în calitate de soră, apoi au mai venit și alte călugărițe și surori de acultare. În luna iulie 1993 a fost constituită oficial comunitatea de maici de la mănăstirea Hâncu. Ascultătoarea Zinaida Cazacu a fost aleasă stareță interimară, iar în august 1993 – călugăriță cu numele Parascheva și la 27 octombrie 1993 confirmată în funcție de stareță de către mitropolitul Vladimir și înălțată la rangul de egumenă. Treptat, comunitatea monahală a ânceput să crească și să lucreze cele 54 ha de pământ primit de la stat. Au fost reparate și restaurate bisericile de vară și de iarnă. Interiorul bisericii de vară a fost pictat de către renumitul pictor de la Poceaiev (Ucraina) Nicolae Panciuk. La 27 octombrie 1995 a avut loc sfințirea bisericii de vară. Reperarea, împodobirea și sfințirea bisericilor de iarnă și de vară a încununat munca asiduă a duhovnicului Petru și a stareții egumena Parascheva, care a fost decorată cu Cruce cu diamante – cea mai înaltă decorație destinată stareților. În biserica de vară se păstrează racla cu o părticică o moaștelor Sfintei Cuvioasa Parascheva și racla sfinților cuvioși de la Lavra Pecerska din Kiev (Ucraina) precum și a Sfântului Marelui Mucenic Pantelimon. A fost construit un corp de casă cu 60 de chilii pentru monahi și un palat în care se află stăreția. În procews de finalizae se aflaă construcția catedralei cu hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, cu două niveluri și mai multe pristoluri. Actualmente în mănăstire slujesc peste o sută de persoane. Contingentul preoțesc este alcătuit din 17 persoane, în frunte cu duhovnicul mănăstirii, Petru, iar din contingentul de maici fac parte 85 de slujitoare în frunte cu stareța – egumena Parascheva.

Mănăstirea are în posesie 56 ha de pământ, livezi, vii, vaci, cai, oi, asine, porci, iepuri, păsări domestice, stupi de albine, mijloace de transport, autovehicule, tractoare, o macara, un excavator. Sunt cultivate cereale, legume etc. În ateliere măicile țes covoare, prosoape, coase veșminte și haine preoțești și călugărești, plăpumi de lână de oi, brodează, croșetează. Monahiile și surorile își duc ascultarea la bucărătie, prescurărie, brutărie, trapeză, la fabrica de îmbuteliere a apei gazoase, distribuie hrana gratuită pentru săracii care vin în zilele de sărbătoare, îi ajută pe bătrânii din satele apropiate și îngrijesc flori transformând nmănăstirea într-un paradis floral.

În fiecare zi la mănăstirea se oficiază Sfânta Liturgie, precedată de rugăciunile dimineții, Miezonoptică, Ceasurile 3 și 6, Acatistul zilei, iar seara, la ora 17, se slujește Vecernia,Utrenia și Ceasul 1. Neîntrerupt se citește Psaltirea. Masa se servește de trei ori pe zi, cu excepția Postului Mare. Nu se consumă carne. În prima și ultima săptămână a Postului Mare se ține post negru (se ia numai apă și anaforă), iar în celelalte zile ale Postului Mare masa se servește de trei ori pe zi, miercurea și vinerea fără ulei. La mănăstire se fac botezuri, cununii, înmormântări și alte ierurgii pentru toți creștinii. În preajma mănăstirii sunt trei izvoare: al lui Mihalcea Hâncu, al Sfântului Avraam și al Sfântului Gheorghe.

În 1995, pe lângă mănăstirea Hâncu a fost deschis, prin străduința arhimandritului Petru, un orfelinat cu 60 de copii orfani și semiorfani între vârsta de 2 și 14 ani ,,Preafericitul Iosif”, situat în în orașul Chișinău, pe strada Onisifor Ghibu, nr. 4/2. O contribuție deosebită la fondarea acestui orfelinat au adus primul președinte al Republicii Moldova Mircea Snegur, ex – primarul municipiului Chișinău Nicolae Costin ș.a.

[1] Letopisețul Țării Moldovei, Chișinău, 1990, p. 217.

[2] Onilă M., Un boier de țară – Mihalcea Hâncu (310 ani de la naștere), în D rom, 1999, nr. 2, p. 58.

[3] Costin N., Letopisețul Țării Moldovei, în Mihail Cogălniceanu, Cronicele României sau Letopisețele Moldovei și Valahiei, t. II, Ed. a II-a, București, 1872, p. 7.

[4] Bădărău G., Răscoala din Moldova de la 1671-1672, în Patrimoniu, 1992, nr. 1, p. 87-89.

[5] Sava A., Documente privitoare la ținutul și târgul Lăpușnei, București, 1937, p. 84.

[6] ANRM, F. 208, inv. 1, d. 3273, f. 39.

[7] Sava A., Documente privitoare la ținutul și târgul Lăpușnei, București, 1937, p. 156-158.

[8] Ibidem, p. 157.

[9] Защук А., Материалы, Санкт-Петерсбург, 1862, часть II, с. 204-205.

[10] Bogat L. T., Documente basarabene, vol. IX. Mănăstirea Hâncu, Chișinău, 1930, p. 2.

[11] Ibidem, p. 3.

[12] Ibidem, p. 9.

[13] Ibidem, p. 14-15.

[14] Ibidem, p. 3-4.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 4-5.

[17] Ibidem, p. 6.

[18] ANRM, F. 220, inv. 2, d. 831, f. 1.

[19] Bogat L. T., Documente basarabene, vol. IX. Mănăstirea Hâncu, Chișinău, 1930, p. 6-7.

[20] Ibidem, p. 8-9.

[21] Ibidem, p. 10.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Agachi A., Țara Moldovei și Țara Româneascâ, p. 81.

[25] ANRM, F. 1, inv. 1, d. 1468, f. 1.

[26] Mihail Paul, Mărturii, p. 39-44.

[27] ANRM, F. 209, inv. 1, d. 590, f. 15.

[28] Mihail Paul, Mărturii, p. 47-48.

[29] Agachi A., Istoria Mănăstirii Hâncu, 1677-2010, Pontos, Chișinău, 2010, p. 119.

[30] ANRM, F. 208, inv. 2, d. 1590, f. 8-9v; inv. 3, d. 169, f. 3v-4.

[31] Ibidem, inv. 5, d. 423, f. 513.

[32] Ibidem, inv. 5, d. 423, f. 482v-483; inv. 2, d. 1590, f. 22-23v.

[33] Agachi A., Istoria Mănăstirii Hâncu, 1677-2010, Pontos, Chișinău, 2010, p. 134.

[34] ANRM, F. 208, inv. 2, d. 3273, f. 38.

[35] Mihail Paul, Mărturii, p. 44-46.

[36] Agachi A., Istoria Mănăstirii Hâncu, 1677-2010, Pontos, Chișinău, 2010, p. 82.

[37] ANRM, F. 208, inv. 4, d. 3443, f. 3-7, 10-11, 19; d. 3909, f. 1-1v, 47, 9-10, 14-14v.

[38] Sava A., Trei case din Chișinăul vechi, în AB, nr. 3, 1934, p. 258-259.

[39] ANRM, F. 1135, inv. 3, d. 210, f. 59.

[40] ANRM, F. 208, inv. 6, d. 925, f. 83; F. 208, inv. 3, d. 2016, f. 18, 144.

[41] КЕВ, nr. 8, 1882, Отдел неофиц., p. 371.

[42] ANRM, F. 1135, inv. 3, d. 210, f. 58v; inv. 2, d. 1633, f. 51.

[43] ANRM, F. 208, inv. 19, d. 282, f. 1-1v, 2a, 4, 7-7v.

[44] Agachi A., Istoria Mănăstirii Hâncu, 1677-2010, Pontos, Chișinău, 2010, p. 147-148.

[45] Stănoiu D., Congresul de la Căpriana, în Biserica ortodoxă română, București, An. XLII, 1924, nr. 6(519), p. 364-369. Apud: Eșanu A. ș.a., Mănăstirea Căpriana, p. 86, 474-484.

[46] Luminătorul, nr. 4, 1921, p. 61-62; Agachi A., Istoria Mănăstirii Hâncu, 1677-2010, Pontos, Chișinău, 2010, p. 73.

[47] ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 497, f. 2v-4.

[48] Ibidem, inv. 3, d. 47, f. 49.

[49] Ibidem, inv. 2, p. l, d. 2909, f. 16-18.

[50] Ibidem, d. 932, f. 38.

[51] Agachi A., Istoria Mănăstirii Hâncu, 1677-2010, Pontos, Chișinău, 2010, p. 152-153.

[52] ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 1982, f. 4; 3136, f. 8.

[53] ANRM, F. 1135, inv. 2, d. 1812, f. 2.

[54] Ibidem, d. 3070, f. 197.

[55] ANRM, F. R-3046, inv. 2, d. 346, f. 15-15v; Agachi A., Istoria Mănăstirii Hâncu, 1677-2010, Pontos, Chișinău, 2010, p. 164-168.

[56] Ibidem, F. 50, inv. 25, d. 4, f. 79; d. 6, f. 9, 42; d. 7, f. 22; d. 15, f. 59; inv. 2s, d. 7, f. 72.

[57] Ibidem, inv. 2s, d. 7, f. 81; d. 4, f. 8.

[58] AOSPRM, F. 51, inv. 9, d. 44, f. 49, 96.

[59] Agachi A., Istoria Mănăstirii Hâncu, 1677-2010, Pontos, Chișinău, 2010, p. 171.

[60] Ibidem, p. 190.

[61] Ibidem, p. 181.

[62] ANRM, F. R-3046, inv. 1, d. 65, f. 99-100.

[63] Ibidem, inv. 2s, d. 9, f. 141; inv. 2, d. 346. Coperta dosarului.

Arhiva Video

Vezi mai multe video

Galerie Foto

Vezi toate

Noi pe Facebook