La Duminica a Douăzeci și noua după Rusalii: Cei Zece Leproși

„Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?”

Spune o veche istorioară că odată s-au adunat la un ospăţ toate virtuţile: bunătatea, milostenia, răbdarea, înfrânarea; şi era o desfătare să le vezi cum se bucurau împreună, ca nişte bune prietene ce erau. Numai două dintre ele se priveau ca nişte străine, nu se văzuseră niciodată. Ele erau binefacerea şi recunoştinţa. Povestirea ne arată cu pildă că aceste două virtuţi se întâlnesc foarte rar, că binefacerea aproape totdeauna este lipsită de recunoştinţă. Acest lucru ne arată şi pilda celor zece leproşi din Evanghelia de astăzi.

Mântuitorul trecea pe lângă un sat şi L-au întâmpinat de departe zece bărbaţi bolnavi de lepră, care strigau: „Iisuse, învăţătorule, miluieşte-ne!” Mântuitorul i-a trimis să se arate preoţilor, precum poruncea legea, iar ei mergând, pe cale s-au tămăduit, dar din zece, numai unul s-a întors să mulţumească binefăcătorului său.

Lepra este o boală foarte grea şi nevindecabilă până astăzi. Omul bolnav de lepră putrezeşte pe picioare, bucată cu bucată, până ce moare. In vechime, cei bolnavi de această îngrozitoare boală erau izgoniţi din casele lor şi din sate şi trăiau prin peşteri şi prin locuri pustii, iar când vedeau pe cineva, trebuiau să strige de departe „Necurat, necurat!” ca să nu se apropie. Dacă cineva se simţea mai bine, trebuia să se arate preoţilor şi numai prin adeverirea acestora se puteau întoarce în casele lor. De aceea şi leproşii din Evanghelie strigă de departe şi Mântuitorul îi trimite să se arate preoţilor.

Care putea fi mai mare fericire ca această vindecare? Din osândit morţii, să te vezi iarăşi sănătos şi reîntors la viaţă, din izgonit a locui cu sălbăticiunile, să te poţi reîntoarce între oameni, în familie, la cei dragi? Şi totuşi pentru o atât de mare binefacere, numai unul din cei zece leproşi se întoarce să mulţumească. Nu te revoltă oare nesimţirea celor nemulţumitori? Cine nu-i osândeşte? Mântuitorul nu cerea niciodată mulţumire pentru binefacerile Sale, ba adesea poruncea celor tămăduiţi de boala să nu spună nimănui minunea. Dar de data aceasta nici El nu a mai putut răbda:

„Oare nu zece s-au curăţit, dar ceilalţi unde sunt? Nu s-a găsit să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta?

A cerut de data aceasta şi Domnul Hristos mulţumită, nu că ar fi avut nevoie de ea, ci pentru ca să ne înveţe pe noi că recunoştinţa este o datorie şi să ne arate că Lui îi place şi răsplăteşte pe cei recunoscători.

Recunoştinţa este o datorie. Viaţa noastră este strâns legată de a altor oameni:de părinţii, de rudeniile, de înaintaşii, de generaţiile care au trăit înaintea noastră şi de la care am moştenit tot ceea ce avem: biserică, şcoală, tradiţii, învăţătură, credinţă. Noi nu am putea trăi fără alţii şi fără bunurile moştenite de la alţii. Putem oare să nu fim recunoscători faţă de ei?Ţara cinsteşte pe eroii ei, pe învăţaţii, pe conducătorii, pe fiii ei vrednici; le ridică monumente, numele lor le dă localităţilor… Şi pe bună dreptate, pentru că tot ceea ce avem şi suntem noi, datorăm în cea mai mare parte altora. De aceea, recunoştinţa este o datorie: e cuviincios, e cinstit, e uman să recunoaştem acest lucru. De aceea suntem datori cu multă recunoştinţă faţă de toţi cei ce s-au ostenit în vreun fel la formarea şi creşterea noastră. Mai întâi părinţilor, care ne-au născut, ne-au crescut şi au purtat grijă de creşterea noastră. Pe urmă învăţătorilor noştri: preotului, care ne-a născut duhovniceşte şi poartă grijă de mântuirea noastră; profesorilor, care ne-au ajutat să ne facem un rost în viaţă şi tuturor binefăcătorilor noştri.

Dar odată cu cetăţeni ai Ţării, noi suntem şi fii ai Bisericii. Purtăm numele unui sfânt, care mijloceşte la Dumnezeu pentru noi şi am primit o mare zestre duhovnicească de la înaintaşii noştri: Sfintele slujbe, cărţile de învăţătură sufletească pe care Sfinţii Părinţi ai Bisericii ni le-au agonisit cu multă osteneală şi cu preţ adesea de sânge, şi pe care noi le folosim de-a gata şi ne mântuim cu ajutorul lor. Oare putem fi noi nepăsători faţă de aceşti mari binefăcători ai noştri, care sunt Sfinţii? De aceea, Sfânta Biserică zilnic ne pune înainte pomenirea lor şi ne îndeamnă să-i cinstim cu cântări de laudă şi rugăciuni de mulţumire, ca unii care de mari daruri ne-am învrednicit şi ne învrednicim de-a pururi a primi de la dânşii.

Dar ce vorbesc de sfinţi? Ei au fost oameni ca şi noi. Cine însă ne-a dat viaţa, căci puteam să nu fi existat niciodată? Cine ne-a dat sănătatea şi toate bunătăţile lumii în care trăim? De aceea, cea mai mare mulţumire se cuvine în primul rând să o aducem lui Dumnezeu, dătătorul tuturor bunătăţilor. Marele Părinte al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare, nedumerindu-se ce am putea noi răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă, înşiră astfel mulţimea bunătăţilor revărsate de Dumnezeu asupra noastră:

Arhiva Video

Vezi mai multe video

Galerie Foto

Vezi toate

Noi pe Facebook