Rugăciunea – comuniune cu Dumnezeu şi izvor de sfinţenie

Rugăciunea, cel mai intim di­­alog între om şi Dumnezeu, es­­te o adresare plină de sin­ce­ri­­ta­te, naturaleţe şi de dăruire tai­nică a fiului faţă de Părinte­le său. Această stare vine din­tr-o simţire lăuntrică, omul fiind povăţuit de propriile bucu­rii sau necazuri să-şi plece ge­nun­chii înaintea lui Dum­nezeu. Însă, auzind replica Mân­tuitorului Hristos: Nu ştiţi ce cereţi!, adresată fiilor lui Ze­ve­­deu când aceştia au cerut pri­­­vi­­legii care nu ţineau de dem­ni­ta­­tea unor apostoli, ne dăm sea­ma că rugăciunea trebuie să urmeze anumite reguli. A­­ces­te reguli ţin de modul de a­­dre­sare şi de Persoana celui ca­­re îţi ascultă rugăciunea. Ast­­fel, în rugăciune, putem să-L slă­­vim pe Dumnezeu (de pil­dă, la slujba Utreniei, vă amintiţi, când preotul sau diaconul ros­teş­­te: Slavă Ţie, celui ce ne-ai a­­­rătat nouă lumina! şi la stra­nă se cântă Doxologia), să-i mul­ţumim pentru dragostea pe ca­­re o arată faţă de noi şi să-i ce­­rem ca bunătatea Lui să se re­­­verse asupra noastră şi a­tunci când nu facem voia Lui. În Biserică, la slujbele de ob­şte, a­casă, în intimitatea ca­me­rei noas­tre, pe stradă, la serviciu, ru­găciunea devine mod de via­ţă. Această stare o deprinde o­mul care a înţeles că fără Dum­­nezeu nu poate reuşi în a­ceas­tă lume.